Cartea va apărea peste mai mult timp, la alt capăt al lumii, cu numele unui alt autor. Pasajul ăsta ar putea nici să nu fie inclus.

-         S., ce e acela un război?

-         Chiar dspre asta vrei să vorbim? acum, în pragul nopții, aici în curte? Îi răspunse S. cu o altă întrebare, un pic încurcat de tema care se aborda. Plus că știi și tu foarte bine ce-i ăla un război; ați învățat la școală nu?

-         Nu asta era, de fapt, ce-aș fi vrut să aflu. Simt că-mi scapă ceva… simt că războiul nu e numai două tabere și gloanțele șuierând dintr-o parte în alta… e ceva mai... mare, complex... negru!

-         Asta așa e… bănuiesc. Războiul e moartea a tot ce-i pur în tine, a tot ce-i moral, fie că vrei, fie că nu. Pe câmpul de luptă nu poți spune doar „Mi-am privit în ochi Moatea…” e mai rău – tu ajungi să fii Moartea, s-o servești altor oameni. Comiți păcatul suprem, pentru a acoperi micile păcate pământești ale unor lideri militari frustrați, înfierbântați de febra victoriei până la ultimul suflet al soldaților luați ca în credit și să sfârșească prin a-și slobozi o încărcătură grea de plumb drept în cap - doar așa umplând golul care ar fi trebuit să fie umplut cu minte.

Acum, că-și primi răspunsul la întrebare, A. și-ar fi dorit să plece... pe dracu' fiindcă S. continuă:

-         Și știi ce-ar mai fi aiurea? Că războiul e ca o baltă, sau lac, (măcar și ocean! zi-i cum vrei), în centul căreia arunci o pietricică. Acolo unde cade boțul de rocă – e câmpul de luptă, însă undele care urmează piatra sunt valurile războiului care cuprind nemilos, ca un tsuami din obuze și gloanțe, oamenii nevinovați. Pur și simplu îi duce valul...

Atunci A. ridică fața spre cerul senin și o stea i se oglindea în ochi. Când închise ochii, astrul se strecură chiar prin colțul pleoapelor ș căzu ca lacrimă pe obrazul palid al fetei.