La un moment dat am simțit o ușoară dar apăsătoare senzație de greață. Dacă și după citirea fabulei „Ferma Animalelor” de G.Orwell, ideea căreia e atât de accesibilă, unii reprezentanți și simpatizanți ai roșului în politică nu renunță la porcoșenia ideologiei lor... atunci, „tovarăși”, să ne ridicăm o moară de vânt, vanitatea căreia e mai folositoare decât lupta cu porcii!
PS: Cel puțin n-am să mor prost și acum am să știu de unde ne-a venit fraza: Toți sunt egali, dar cineva e mai egal decât alții (asta în cazul în care zicala a pornit de la Orwell, că eu am auzit-o la Cronica Cârcotașilor).

“Meet your next favorite book” spun ei. Au dreptate, cred eu. Oricum, site-ul m-a motivat sa citesc cateva carti langa care, in mod normal, treceam indiferent prin librarii. Printre aceste carti se numara: “Un roman francez” de Frédéric Beigbeder, “Sa ucizi o pasare cantatoare” de Harper Lee, iar acum ma delectez din “Ferma animalelor” de George Orwell.
Recomand platforma. Se numește Goodreads.com. Pacat ca-s putini din RM. Acum caut cel putin utilizatori din RO… ca pe englezi Dumnezeu sa-i inteleaga.

„Vrem adevărul despre 7 aprilie” spasmodic glăsuia tot universul mediatic moldav. „Vrem să se facă dreptate” se mai auzea pe ici-colo. Presa și blogherii afirmau că n-au uitat și n-au iertat.

Înarmându-se cu cerneală și dexteritate au pornit investigații, speculații, teorii, dezbateri, interviuri etc etc... doar doar or afla ceva.

Acum însă – na-vă adevăr (un firicel, o iță care ar putea servi drept punte spre... ceva); voi de ce ați amuțit? Canonul tăcerii (cum spunea cineva pe Facebook)?

Orice pârț este mediatizat la greu. Ian Ceban este cel care a sabotat clipurile interpreților autohtoni, blogherii se plâng de gherete... astea-s subiecte pentru săptămâna înainte de 7 aprilie?

Bun, presupun că presa tace fiindcă, de, e vorba de concurență... dar o investigație tot s-ar cere. Sau au de gând să cedeze cu atâta ușurință fărâma de pâine de la gură unui alt portal?

Dar blogherii? Cei care se vor a fi activi, pe alocuri analiști... vorbesc de cei incluși în „crema” mediatică, de ce-au răgușit? Poate întrebarea e alta – la cheremul cui stau unii dintre ei? Cine le-a legat mâinile?

Să fie vorba de vreo incertitudine? Să fim serioși. Atunci când vine timpul să ne uscăm gura de pomană – o facem cu plăcere, sharuim pe Facebook, dăm like-uri. Atunci când apare un subiect care a fost cerut de lume – luăm apă-n gură. Păi scuipați-o băi și vedeți despre ce-i vorba AICI:  http://www.union.md/uinfo/actual/exclusiv-7-aprilie-incredibila-poveste-a-lui-mark-si-natasha-2

Nici mai mult, nici mai puțin – captivant (pentru mine chiar formidabil). Vorbesc despre filmul Midnight in Paris în regia lui Woody Allen. E al doilea film bun vizionat recent (primul era The Artist). Deși ambele filme au avut parte din plin de critică, oricum, mai rar vezi ceva care să-ți mai răscolească emoțiile de „cinefil” de ocazie. 

Nu poate să nu-ți placă un film care îți trezește pofta de călătorie și aventură mai abitir decât romanele lui Jules Verne (vorbesc la modul subiectiv). 

Cum ar fi să-ți întâlnești astăși idolii? Să stai la o masă și păhăruț cu Hemingway sau să-l asculți pe Dali cum îți vorbește despre rinoceri? 

Ce face Parisul dintr-un artist sentimental incurabil...

Cartea va apărea peste mai mult timp, la alt capăt al lumii, cu numele unui alt autor. Pasajul ăsta ar putea nici să nu fie inclus.

-         S., ce e acela un război?

-         Chiar dspre asta vrei să vorbim? acum, în pragul nopții, aici în curte? Îi răspunse S. cu o altă întrebare, un pic încurcat de tema care se aborda. Plus că știi și tu foarte bine ce-i ăla un război; ați învățat la școală nu?

-         Nu asta era, de fapt, ce-aș fi vrut să aflu. Simt că-mi scapă ceva… simt că războiul nu e numai două tabere și gloanțele șuierând dintr-o parte în alta… e ceva mai... mare, complex... negru!

-         Asta așa e… bănuiesc. Războiul e moartea a tot ce-i pur în tine, a tot ce-i moral, fie că vrei, fie că nu. Pe câmpul de luptă nu poți spune doar „Mi-am privit în ochi Moatea…” e mai rău – tu ajungi să fii Moartea, s-o servești altor oameni. Comiți păcatul suprem, pentru a acoperi micile păcate pământești ale unor lideri militari frustrați, înfierbântați de febra victoriei până la ultimul suflet al soldaților luați ca în credit și să sfârșească prin a-și slobozi o încărcătură grea de plumb drept în cap - doar așa umplând golul care ar fi trebuit să fie umplut cu minte.

Acum, că-și primi răspunsul la întrebare, A. și-ar fi dorit să plece... pe dracu' fiindcă S. continuă:

-         Și știi ce-ar mai fi aiurea? Că războiul e ca o baltă, sau lac, (măcar și ocean! zi-i cum vrei), în centul căreia arunci o pietricică. Acolo unde cade boțul de rocă – e câmpul de luptă, însă undele care urmează piatra sunt valurile războiului care cuprind nemilos, ca un tsuami din obuze și gloanțe, oamenii nevinovați. Pur și simplu îi duce valul...

Atunci A. ridică fața spre cerul senin și o stea i se oglindea în ochi. Când închise ochii, astrul se strecură chiar prin colțul pleoapelor ș căzu ca lacrimă pe obrazul palid al fetei. 

404! PAGINA CARE DORITI SA O ACCESATI NU EXISTA 

Pagina care doriti sa o accesati nu poate fi afisata. Acest mesaj poate aparea din motiv ca postarea a fost stearsa sau link-ul nu este unul valid. Motivul - încălcarea drepturilor de autor, a bunei cuviințe, abuz de liberă exprimare, prea multă libertate în genere. Oamenii de rând sunt niște lighioane mârșave, drepturile cărora trebuiesc lichidate, iar integritatea lor socială - stârpită. ACTA își propune crearea unei societăți moderne și viabile în limitele fărădelegii și lipsei fraudelor de orice fel. Cu intenții bune și din pură mărinimie, ACTA aduce lumii o nouă era a internetului, una, în sfârșit utilă și benefică.

Citesc într-o carte despre originea cuvântului “paradis”. Se spune că provine din persană și în original înseamnă: grădină cu ziduri, sau împrejmuită de ziduri.

Ceea ce stă să însemne (pe înțelesul meu) că paradisul este armonioasa contopire a începutului omului cu limitele ignoranței sale. Să fie oare paradisul un fel de “Nu mai știu și nici nu vreau să aflu”? Să știi mai puțin și să trăiești mai bine…

Seamănă a paradisul comunist. De câte ori am auzit: Da’ unde se mai auzeau înainte așa prostii, omoruri, boschetari, drogați? Totuși oamenii trăiau mai bine în CCCP! Și ajunge a fi inutil să le spui că paradisul comunist a ridicat patru ziduri utopice în jurul oamenilor... fără geamuri, fără uși... doar o crăpătură printre straturile de kirpici roșu prin care cei mai tari de duh au zărit și ei o fâșie luminoasă din adevărul de afară.

Paradisul e neștire. Înseamnă să trăiești ca omul absolut, pur, nepătat de plăcerea și consecinșele mistuitoare ale cunoașterii. Și el e fericire... așa se spune.

În aceeași ordine de idei, “fericirea” le-a fost impusă oamenilor prin războaie, cruciade, deportări, tiranii, dictaturi. Oamenii au ales, însă, cunoașterea. De ce? 

Citeam în Dilema Veche un articol ce cuprinde un citat... tăios, dar nu de neglijat. Te îndemn și pe tine să-l parcurgi:

La un an după ce-am primit (și citit... cred...) în dar cartea “Cu sânge rece” de Truman Capote (în original), ieri am terminat să citesc și traducerea în română. Mulțumesc librăriilor care aduc tot mai multe cărți la care tânjesc deja de ani și mulțumesc cititorilor care nu se prea dau în vânt după ele să le cumpere... așa că mai apuc și eu câte una-două. 

Oricum, romanul lui Capote rămâne unul monumental pentru mine. Pe tot parcursul lecturii nu-ți poți scoate din minte ideea: “Băi! și totuși e non-ficțiune! E documentare! Sunt evenimente, personaje și acțiune reale! Toate!”. Admiram cu nesaț dexteritatea în ale scrierii a lu’ Capote; îndemânarea lui de a le da viață personajelor moarte; de a reproduce, ciob cu ciob, ultima zi a familiei Clutter. 

Romanul m-a interesat în mod deosebit fiindcă e unul dintre primele care a pornit conceptul de roman-reportaj sau, roman de investigație jurnalistică. 

Într-o oarecare măsură, vedem în roman și o latură proastă a jurnalismului... în genere. Știm că presa din America a servit (servește încă?) drept un exemplu, ca și cea britanică, germană, franceză. De-a lungul timpului, jurnaliștii au preluat multe din presa trecutului și nu tocmai toate cele bune. Citim și în roman cum un caz deloc neinteresant și terifiant este înlăturat din paginile ziarelor fiindcă nu mai prindea, fiindcă era consumat. Rareori se găsește cineva care merge până la urmă. Ce-ar fi fost dacă investigarea unei crime ar fi fost abandonată fiindcă a devenit neinteresantă, consumată? (Ca și cazul cu crimele din Ch din 2011). 

T.Capote a demonstrat cum un subiect, aparent, expirat poate ajunge unul practic legendar și actual pe o periadă destul de lungă; cum poate ajunge un extraordinar studiu de psihanaliză și criminalistică. 

Cazul investigat pe parcursul a aproape 5 ani (parcă..) și oferit cititorilor sub forma romanului “In cold blood” de T.C. este unul care ar trebui neapărat citit atât din curiozitate profesională, cât și pur umană. Să vezi mai de aproape cum inexplicabilul și amoralitatea capătă o justificare.

...și când spun “portocală”, nu am în vedere indispensabilul fruct de pe masa sărbătorilor de iarnă

Ieri citeam un material semnat A.Vakulovski, în care autorul scria despre poetul Hose Pablo și pumnii mâncați de acesta în imediata apropiere de liceul Asachi. Am mai aflat că totul se întâmpla pe 10 decembrie după concertul HipHop.md, ce s-a soldat cu umile bătăi ca între gangsta’ moldoveni!

(Un pic) mirat, dar nu prea mult... aflu mai târziu că un bun prieten și-a luat și el porția de cafteală în 20 spre 21 decembrie... așa, de pomană, să intre într-un an nou cu o mutră nouă. Ăsta deja ajungea acasă, pe jos, la 11 noaptea (de menționat, era treaz). Până i-au cerut o țigară și-un foc 2 flăcăi de la internatul sportiv. Cât le aprindea eroul nostru țigările (primul semn că ar fi trebuit să fugă, sau să le dea câte una în momițe), din bezna nopții urbane se desprinse un pumn care se fixă, potrivit, fix în falca victimei. Ce să mai, de cum căzu pe jos, păcat să-l lași în voia sorții pe așa un frig. Așa că sportivii, buni la suflet și tari de duh, s-au gândit să-i țină de urât. Și niște rafale interminabile de picioare în coaste tot au vrut să-i țină companie. Abia la (nu chiar atât de) scurt timp, ăștia doi încep să fugă ca de dracu de doi polițiști. POLIȚIȘTI??!!! Aha... cum să vă explic – Dumnezeu, pahodu există. După ce oamenii legii l-au murat pe unul, iar altul era minor, au făcut legătura cu o altă tâlhărie de doar 2 noți în urmă când șase îl sfințeau pe unul și i-au luat drept pomană telefonul mobil și 46 de lei jertfire.

Am impresia că trăiesc un Deja V(u)ăzut. Cu doar 5-6 ani în urmă astfel de incidente erau chestii normale... așa numite “căliri trupești”. Acum, însă, îmi vine să cad în sus când mai aud de ele.

Întrebarea mea e: Serios?! Vă bateți în gât să alegeți un președinte dintr-o turmă de narcisiști, pe când observ o dezordine și mai mare pe arena politică stradală. Nu, avem nevoie nu de un PREȘEdinte... avem ne voie de Minte. Dodon, zî-i soluțîia!

PS: de ce totuși am pomenit de Portocala Mecanică a lui Burgess... parcă mă regăsesc în orășelul din formidabilul roman, când, cu lăsarea nopții, intră în vigoare legea huliganilor. Nu-i o senzație prea horrorshow.... Fiind totuși o fire optimistă, prefer să cred că bandițeii noștri urbani sunt niște firi artistice, care se dau într-atât de tare în vând după literatură, încât, pentru a pătrunde esența romanului lui Burgess, au decis să-i pună la bătaie eficiența într-un mediu mult mai pragmatic (*știu că romanu-i un pic despre altceva... dar oricum).

Și aici e musai să menționez: De-ar fi așa, bucuros aș primi câțiva pumni în bot în numele literaturii. (sic)